- Cilindrul lui Cir (539 Î.Hr.)
În 539 Î.Hr., Cir cel Mare, primul rege al Persiei (Iranul zilelor noastre), a cucerit orașul antic Babilon (aflat astăzi în Irak). Textul lui Cir, scris pe un cilindru care s-a păstrat până în zilele noastre, este extrem de important pentru umanitate, fiind recunoscut drept prima cartă a drepturilor omului din lume. Printre altele, Cir a eliberat sclavii, a declarat că toți oamenii au dreptul să își aleagă propria religie și a instaurat egalitatea rasială.
- Magna Carta (1215)
În 1215, după ce Regele Ioan al Angliei a încălcat o serie de legi și cutume străvechi după care era guvernată Anglia, unii dintre supușii săi l-au forțat să semneze Magna Carta, un document prin care era obligat să respecte anumite drepturi. Printre ele se număra dreptul bisericii de a fi liberă de influența statului, drepturile tuturor cetățenilor liberi de a deține și de a moșteni proprietăți, precum și de a fi protejați de taxe excesive. Documentul instituia dreptul văduvelor de a nu se recăsători și stabilea principiile procesului echitabil și egalității în fața legii. De asemenea, Magna Carta conținea dispoziții prin care se interzicea mita și comportamentul necorespunzător al funcționarilor.
- Petiția Dreptului (1628)
Petiția Dreptului a fost întocmită în 1628 de către Parlamentul Englez și trimisă Regelui Carol I ca o declarație a libertăților civile. Parlamentul refuzase să finanțeze politica externă nepopulară a Regelui, ceea ce determinase guvernul Regelui să solicite împrumuturi forțate și să cazeze soldați în casele cetățenilor pentru a face economii. Arestările și detențiile arbitrare ale opozanților acestor politici i-au determinat pe membrii Parlamentului să-și arate ostilitatea față de rege prin violență. Petiția Dreptului, inițiată de Sir Edward Coke, conținea patru principii: (1) taxele și impozitele trebuie aprobate de către Parlament, (2) niciun om liber nu poate fi arestat fără un motiv demonstrat, (3) soldații nu pot fi cazați de către cetățeni și (4) este interzisă folosirea legii marțiale pe timp de pace.
- Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii (1776)
Declarația de independență aprobată de Congresul Statelor Unite în 1776 reprezenta, de fapt, o justificare oficială a independenței față de Marea Britanie. Declarația sublinia două aspecte principale: drepturile individuale și dreptul la revoluție. Aceste idei au fost adoptate la scară largă de către americani și răspândite și la nivel internațional, influențând în special Revoluția Franceză.
- Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (1789)
Scopul Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului era să răstoarne monarhia tradițională ereditară și să o înlocuiască cu instituții noi, pe baza principiilor Iluminismului, o mișcare filosofică de la începutul secolului al XVIII-lea. În 1789, poporul francez a provocat abolirea monarhiei și a creat condițiile necesare pentru instaurarea primei Republici Franceze. A urmat, la scurt timp, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului. Declarația proclamă că tuturor cetățenilor trebuie să li se garanteze dreptul la „libertate, proprietate, securitate și rezistență în fața opresiunii”. Potrivit acesteia, existența legilor este dictată de faptul că „[…] dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi”. Astfel, conform Declarației, „Legea este o expresie a voinței generale”, menită să promoveze egalitatea în drepturi și să interzică „numai acțiunile dăunătoare pentru societate”. Potrivit Declarației, libertatea înseamnă libertate religioasă, libertatea presei și libertatea de a renunța la forme de guvernare necorespunzătoare (de exemplu, prin tortură, cenzură).
- Declarația drepturilor (Bill of Rights) (1791)
Constituția Statelor Unite ale Americii a fost scrisă în 1787. Primele zece amendamente la Constituție – Declarația drepturilor (Bill of Rights) – au intrat în vigoare la 15 decembrie 1791, limitând competențele guvernului federal al Statelor Unite și apărând drepturile tuturor cetățenilor, rezidenților și vizitatorilor aflați pe teritoriul american. Declarația drepturilor (Bill of Rights) apără libertatea de exprimare, libertatea religioasă, dreptul de a deține și purta arme, libertatea de întrunire și libertatea de a depune petiții. De asemenea, aceasta interzice percheziționarea și sechestrarea fără motiv, pedepsele crude și neobișnuite și autoincriminarea forțată. Printre garanțiile juridice pe care le prevede, Declarația drepturilor interzice guvernului federal să priveze pe oricine de viață, libertate sau proprietate fără desfășurarea unui proces just. În cazurile de infracțiuni federale, Declarația prevede trimiterea în judecată în fața unui juriu federal pentru orice infracțiune gravă sau crimă abominabilă, garantând un proces public rapid cu un juriu imparțial, care să se desfășoare în districtul unde a fost comisă crima și interzicând totodată ne bis in idem.
- Prima Convenție de la Geneva (1864)
În 1864, răspunzând invitației Consiliului Federal Elvețian, 16 țări europene și mai multe state americane au participat, la inițiativa Comitetului de la Geneva, la o conferință la Geneva. Conferința diplomatică a fost organizată cu scopul de a adopta o convenție privind tratamentul soldaților răniți pe front. Principalele principii prevăzute în Convenție și menținute ulterior în Convenția de la Geneva prevedeau obligația de a oferi îngrijire fără discriminare răniților și personalului militar bolnav și de a marca cu semnul distinctiv al crucii roșii pe un fundal alb și de a trata cu respect transporturile de personal medical și de echipamente medicale.
- Organizația Națiunilor Unite (1945)
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, orașele din toată Europa și din Asia erau complet distruse. Milioane de oameni muriseră, își pierduseră locuința sau sufereau de foame. În aprilie 1945, reprezentanți din 50 de țări s-au reunit la San Francisco, plini de optimism și speranță. Scopul Conferinței Organizației Națiunilor Unite era să pună pe picioare un organism internațional care să promoveze pacea și să împiedice izbucnirea unor războaie în viitor. În preambulul la carta propusă, organizația și-a prezentat idealurile: „Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus.” Carta noii Organizații a Națiunilor Unite a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, dată la care se sărbătorește anual Ziua Națiunilor Unite.
- Declarația universală a drepturilor omului (1948)
În 1948, Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului a inițiat elaborarea documentului concretizat în Declarația universală a drepturilor omului. Declarația a fost adoptată de Organizația Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948. În preambulul său și la articolul 1, Declarația proclamă drepturile inalienabile ale tuturor ființelor umane: „Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor […] Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi.” Multe dintre drepturile menționate în Declarația Universală a Drepturilor Omului fac parte astăzi din constituțiile națiunilor democratice.
- Convenția europeană a drepturilor omului (1953)
Convenția europeană a drepturilor omului a intrat în vigoare în 1953. A fost primul instrument care a concretizat o serie de drepturi enunțate în Declarația universală a drepturilor omului și le-a conferit caracter obligatoriu. În plus, a fost instituit la Strasbourg un mecanism de protecție pentru a examina presupuse încălcări și pentru a asigura respectarea de către statele părți a angajamentelor asumate în temeiul convenției. În acest context, în 1959, a fost înființată Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Oricine consideră că drepturile sale au fost încălcate în temeiul convenției de către un stat parte poate prezenta cauza în fața Curții. Hotărârile prin care se constată încălcări au forță obligatorie pentru statele în cauză, care au obligația de a le executa.
Sursa: Casa Istoriei Europene
